Probabil te întrebi ce șir de alegeri făcute te-au adus astăzi în punctul în care să citești un articol despre borș. Încurcate sunt căile efectului fluturelui, dar îți voi dezvălui că nu vorbim, de fapt, despre borș. Vorbim despre istorie, origini și tradiție.
O dezbatere profund românească: al cui borș este mai bun? Dar, vorba aceea, “câte bordeie, atâtea obiceie” – sau în cazul nostru, rețete. Aproape fiecare familie are propria variantă și convingerea ca borșul ei e cel mai bun, pentru că gustul de acasă nu intră în nicio competiție. Și poate tocmai aici e paradoxul care ne unește: fiecare român e convins că borșul adevărat e cel pe care îl știe de acasă.
În contrast cu prezentul, trăim într-o lume digitalizată, în viteză, cu sute de variante și „healthy choices” la un click distanță. Dar când vine vorba de borș, poate că nu avem nevoie să reinventăm nimic. Borșul este un simbol al bucătăriei românești și un pretext să ne întoarcem la origini. O ciorbă acrită acasă te poate transpune, pentru câteva clipe, în bucătăria bunicii, la masa în jurul căreia se strângea familia în tihnă, cu telefonul (care pe atunci nici nu exista), lăsat undeva într-un viitor îndepărtat și cu o vreme în care nimeni nu se grăbea să termine mai repede.
Poate că Borș Cimbrișor nu păstrează într-o sticlă o singură rețetă românească, pentru că ea nici nu există. Dar există un ingredient pe care îl aveau toate în comun, care nu se găsește pe nicio eticheta: timpul.
Timpul acordat unei rețete, unei mese și oamenilor dragi din jurul ei. Nu trebuie să ne amintim același gust pentru a ne recunoaște în aceeași tradiție. Borșul fiecăruia poate fi diferit, dar rădăcina este aceeași. Pentru că unele rețete se transmit din generație în generație nu doar ca să ne hrănească, ci ca să nu uităm cine suntem și de unde venim.